Eu sunt tu şi tu eşti eu. Eşti parte din mine, iar eu sunt o frântură din tine. Poate nu ne cunoaştem, poate nu ne-am văzut niciodată. Sau poate că ne ştim de-o viaţă…Dar tu citeşti, eu scriu şi faptul că privim amândoi aceleaşi cuvinte ne face, pentru câteva minute, la fel…
Suntem oameni simpli. Deşi tindem amândoi să ne creăm o versiunea complexă a imaginii noastre de ansamblu. Suntem oameni cu nume, oameni ce râd, oameni ce plâng. Oameni cu zâmbete, oameni cu suferinţe. Amândoi am iubit odată pe cineva, şi amândoi am fost răniţi şi făcuţi una cu pământul. Amândoi avem o poveste dincolo de masca ce ascunde mai multe feţe, şi amândoi ne scriem desfăşurarea acţiunii odată cu secundele ce curg. Amândoi ne-am născut din nimic şi ne vom întoarce în nimic. Şi vom rămâne veşnici în inimi umplute cu dor.
Amândoi avem prieteni. Ce cu timpul devin străini. Şi dispar uşor atunci când problemele noastre cresc. Dar nu avem răgaz să ne gândim la ei. Îi uităm în trecut şi înaintăm mereu tot mai singuri. Cei ce rămân însă, merită să rămână.
Uneori ne pasă, alteori nu. Şi ecoul din suflete e din ce în ce mai rece. Nu ne mai afectează ce se întâmplă-n jur, căci totul pare că se stinge . Suntem osteniţi de la fuga continuă. De probleme, după bani, de nevoi. Vedem numai ce ne lipseşte, când defapt avem totul. Un tot ce nu poate fi cumpărat cu bani, nu poate fi estimat în valută, nu poate fi cuprins într-un seif. E totul din noi, proporţional cu infinitul.
Un infinit de vise, un infinit de stări. Agonia, extazul, şi linia subţire ce le desparte. Un infinit de gânduri, un infinit de cuvinte nerostite. Un infinit de sentimente, un inifinit de bucurii. Un infinit ce defineşte cine suntem noi… Oamenii simpli.
Atât de simpli, atât de frumoşi.
Amândoi ne uităm în oglindă prea nemulţumiţi. Pentru că mereu vrem altceva. Şi ajungem să ne facem urâţi prin auto-sugestia bolnavă. De ce nu ne plac ochii noştii ce ard de nerăbdare să renască iar copilul din noi? Şi ridurile ce ascund atâtea poveşti trăite prin pori? Buzele crăpate de timpul ce ne-a învăţat atât de multe? Pielea ce a simţit atâtea mângâieri? Trupul care ne-a purtat prin viaţă şi ne-adus unde ne aflăn astăzi? Oricum ne-am privi, suntem un izvor de frumuseţe, dar suntem prea orbi să mai putem observa.
Şi ne doare durerea din suflet. Ne doare atunci când tânjim la imposibil. Când dezamăgirea se instalează în cotloane prăfuite din noi. Când mergem la culcare frământaţi de deziluzii. Şi cineva ne spune “nu” atunci când inima vrea “da”. Ne doare ce iubim, pentru că ştim şi tu şi eu, că totul are un sfârşit.
Ne e frică să fim noi. Să spunem ce simţim, să ne uascultăm inima. Într-o lume care ne vrea într-un anumit fel. Un fel ce nu ne prieşte, nu ne vine perfect ca o mănuşă subţire. Şi odată cu frica, se naşte o criză de identitate, dorinţa noastră de a fi diferiţi, de a fi un fel de altfel.
Câteodată ne e teamă să iubim. Să îmbrăţişăm durerea, să dansăm cu fericirea. Să lăsăm ploaia să cadă pe pielea rece, să ne murdărim hainele noi cu noroiul umed în care ne scăldam când eram copii. Ne e teamă să ne lăsăm conduşi de emoţie, să urlăm atunci când pieptul e sfâşiat, să cântăm atunci când ne izbeşte fericirea.
Uităm încet de părinţi, de cei dragi. Şi nu le mai arătăm cât de mult contează pentru noi. Ne închidem în castele cu ziduri nepătrunse şi ne ascundem în întuneric. Dar când dorul ne apasă, şi viaţa ne copleşeşte, ne întoarcem şi tu şi eu, de unde am plecat. La casa copilăriei, la îmbrățișarea caldă, la mama dragă şi la tatăl înţelept.
Aşa suntem noi…
Câteodată realizăm, câteodată nu. Că viaţa e trăită doar o dată şi că “ce nu trăim la timp nu trăim niciodată”. Că astăzi este o zi perfectă pentru a începe să ne împlinim visele. Că singura barieră dintre noi şi ele, e o linie imaginară desenată de frică şi pretexte. Că ceea ce contează de fapt nu e cine are haina cea mai scumpă, ci caracterul nostru. Cine suntem, ce facem și ce lăsăm în urmă. Fapte ce ne vor face nemuritori.
Poate unii au averi, iar alţii dorm sub poduri, unii merg pe jos, alţii iau tramvaiul. Unii sunt înalţi, alţii mici sau slabi. Unii sunt şcoliţi, alţii mătură străzi pustii. Unii vor perfecţiune, alţii o familie. Unii vor să trăiască regeşte, alţii vor doar să trăiască.
Dar când ne uităm cu toţii în sus, vedem acelaşi cer. Acelaşi albastru, acelaşi Soare, aceiaşi nori. Aceleaşi stele căzătoare…Acelaşi orizont de visare.
Pentru că orice ar fi, în faţa cerului, suntem toți la fel. Oameni simpli.
gancealarisa.wordpress.com 