De ce?

De ce alerg cu tine prin vise mereu, te port pe cărări ascunse spre răsărit cu mâna ta în mâna mea tremurând de nerăbdare? De ce mă trezesc şi tu nu mai eşti aici, de ce te văd în tot şi-n toate, când pentru tine eu nu mai exist; ai plecat demult. Ţi-ai uitat parfumul pe bluza mea şi-n aerul rece. Ţi-ai uitat sufletul în palmele mele care l-au strâns atât de tare că nu a mai rămas nimic din el. Ţi-ai uitat amintirile în goliciunea inimii mele destrămate. Ai lăsat tatuaje prăfuite pe pielea mea plină de cicatrici. Şi rujul tău roşu pe gura mea însetată ce se usucă precum frunzele unei toamne târzii. De ce?

De ce iubesc o fantomă a trecutului? Mă bântuie pe străzi cenuşii şi-n casa goală ochii tăi albaştrii. Mă urmăresc buze pline, şoapte fierbinţi, părul castaniu! Şi pielea fină, albă ca laptele, dulce ca mierea, rece ca o zi de ianuarie. Şi umbra ta stacojie… O siluetă elegantă, un mers legănat, şolduri pline, coapse rotunde, două lujere cu glezne subţiri! Mirajul meu, doza-mi zilnică de amfetamină…
De ce te-am lăsat să pleci? Când îţi puteam da totul din mine. Un zâmbet ce schimba o lume întreagă. Un surâs ce topea cel mai rece gheţar şi lumina cea mai ploioasă noapte. O inimă ce bătea doar pentru tine!

Aveam timp de toate…Să ne iubim, să ne certăm, să renaştem din nimic şi să ne aruncăm nebuni, îndrăgostiţi, orbi, spre un viitor împreună. Spre necunoscutul nostru. De ce nu am alergat după tine atunci când sufletul tău se îndepărta încet-încet. Poate pentru că aşa e fire mea…mândră, colerică, stranie. Dar ce folos, că tot nebunul tău am ajuns…Nu ştiu de ce nu te-am ţinut mai strâns la pieptul meu, să mai zăbovim aşa…o clipă.

De ce nu te-am privit mai mult? Să mă minunez de flacăra din obrajii tăi de femeie, să deochi sufletul tău de copil, să mă desfăt cu cerneala roşie din buzele tale, să mă înnec în fiara ascunsă a ochilor tăi. Imaginea ta din mine se stinge uşor- amintirea  încă arde prin toţi porii rămăşiţelor mele.  De ce?

Ce mi-ai făcut, iubito ? Câtă sare pe o inimă deschisă mai poţi presăra? Câte paie pe focul iubirii mele mai poţi arunca nonşalantă? Câte iluzii şi speranţe deşarte mai poate oferi absenţa ta ? De câte ori mă vei ucide; să mă urci la cer, să mă târăşti prin iad? Să calc pe spini, să rătăcesc în umbră. Să mă scald în lacrimi, să cad de la-nălţimi. Să sângerez iubire, să respir dorinţă. Să caut revederea, să rămân doar cu întrebarea…

De ce?