Mi-aș dori să uităm de tot pentru o secundă. Să nu ne mai pese cine suntem, încotro mergem și de unde venim. Să nu mai conteze dacă e luni, joi, sau vineri. Să ne oprim din mersul grăbit și să rămânem o clipă în loc. Să privim în jur și să vedem mai mult decât ceea ce ne arată ochii. Să nu ne oprim orizonturile pe străzi gri și pe fețe cu măști. Și să căutăm părți ascunse din noi în foșnetul frunzelor, în vântul ce ne mângâie fața și în zborul liber al unei păsări.
Aș vrea să ne uităm la cer, chiar dacă nu e soare. Să pășim desculți, să ne dăm jos mănușile, hainele și nenumăratele măști ce au îngropat atâtea sentimente ani la rând. Să rămânem goi și fără inhibiții. Și să ne ude ploaia, să ne inunde cu stropi reci pielea uscată și să ne facă să simțim fiori pe șira spinării. Mi-aș dori ca ea să aibă puterea să ne trezească la viață pentru că am uitat să mai trăim…
gancealarisa.wordpress.com 