Paşi pe nisip

Pas cu pas mă afund în nisipul fierbinte ce-mi atinge uşor tălpile. E dimineaţă. O dimineaţă târzie de septembrie. Briza răcoroasă îmi mângâie faţa şi se joacă cu stropii mari de apă sărată ce se preling pe picioarele inundate de valuri. Se sparg tumultuos şi se retrag cu graţie înaintea mea. O mare de lumină mă alintă şi mă cheamă la ea. Mă cheamă spre necunoscut, spre noi orizonturi, spre mister. Păşesc mai departe şi mă uit înapoi. Urmele s-au şters. E ca şi cum…amprentele mele nu ar fi existat ,iar eu nu am urmat niciodată această cale , sau la fel de bine pot spune că e ca şi cum aş fi fost mereu aici. Inspir adânc. Fiecare moleculă din mine se bucură de aer, se bucură de moment, sunt prinsă într-o clipă. O clipă ce nu o voi uita vreodată, o poză atârnată pe fundalul memoriei mele. Sunt doar eu cu mine şi nu-mi trebuie nimic mai mult. E prima dată când pot spune că sunt aici, în prezent, cu gândul, cu sufletul, cu trupul. Toată viaţa a fost doar o lungă aşteptare. De când m-am născut şi până astăzi universul meu a gravitat în jurul acelor de ceas, lăsând să se scurgă printre degetele lui lucrurile ce contau cu adevărat. Concluzia la care am ajuns la final este că mi-am petrecut ani din viaţă plănuind-o fără ca măcar să ştiu ce vreau de la ea. Dar toate acestea nu mai contează acum, pentru că unde sunt, nimeni şi nimic nu are grija mea. Nimeni şi nimic nu îmi cere să mă încadrez în anumitele tipare ce mi s-au impus de-a lungul anilor. Nu trebuie să mulţumesc pe nimeni, nu trebuie să mă schimb, nu trebuie să am un plan, nu trebuie să am un comportament exemplar, nu trebuie să demonstrez absolut nimic. Trebuie doar să fiu eu. Şi sunt. Sunt, şi realizez că am uitat cum era, am uitat să fiu aşa cum vreau, cum sunt defapt. Am fost constrânsă, nevoită (chiar şi eu mi-am impus uneori) să lupt să fac ceva cu viaţa mea, dar am pierdut cel mai esenţial amănunt: pe mine. Şi poate dacă această luptă mă ajuta în vreun fel, dacă dădea roade, poate că atunci regretul meu era mai puţin usturător. Dar m-am ales doar cu vise şi iluzii năruite. Dar nu sunt tristă, eu sunt… aici. Mai lucidă ca niciodată, şi marea îmi este martoră.
Simt că pot să iubesc. Iubesc apa, iubesc cerul, iubesc să păşesc pe nisip. E o iubire sinceră, la fel de sinceră ca o floare, ca o ciocolată, ca o poezie dăruită din dragoste. Totul e din nou simplu… e proaspăt, e viu. ‚‚Te iubesc !’’. Îmi era dor, atât de dor să aud. ’’Te iubesc’’, şopteşte valul ce mă gâdilă în tălpi. ,,Te iubesc’’, îmi cântă vântul ce se joacă în părul meu. ‚‚Te iubesc’’, mă sărută soarele cu razele lui calde. ‚‚Te iubesc’’, răsună inima cuprinsă de fiori. Am uitat ce însemna să contez, am uitat cum e să iubesc necondiţionat, o persoană, o idee, un lucru, viaţa? Şi cel mai important, am uitat cum e să fie reciproc. Am uitat cum e să închid ochii, cum e să simt. Fără să văd, fără să înţeleg. Doar să simt. La fel cum simt paşii pe nisip.
Simt că pot atinge cerul. Mă desparte de el doar o nuanţă diferită de albastru: albastrul mării învolburate, un obstacol mintal, doar un gând. Simt că nu mă mai pot întoarce. Nu mă mai pot plafona zăcând în secunde irosite. Nu mai pot privi înapoi la urmele înecate din nisip. De ce ar mai conta? Căci la final, nimănui nu-i pasă pe ce drumuri am mai rătăcit, contează doar destinaţia
. Contează prezentul, iar dacă trecutul doare, atunci prefer să fie şters de apa mării, prefer să fie pierdut. Nu mă pot bucura de nimic atunci când trecutul mă bântuie. Prefer să fie îngropat aici, în nisipul fierbinte, să ardă tot ce-a mai rămas, să-mi redea libertatea. Totuşi, vreau să păstrez momentele frumoase, momentele ce îmi dau elan să pot să continui, momentele pentru care merită să mai lupt.

Aşa că…fără să mai zăbovesc, am început să păşesc din nou. Poate pe nisip, poate spre un alt început. Nu mai contează cine am fost. Contează cine sunt acum, şi acum…sunt curioasă. Curioasă ce se ascunde dincolo de paşii mei, dincolo de orizont, dincolo de timp. Simt că nu merită să mă opresc din drum.Simt că sunt aproape, deşi pare că sunt departe. Ştiu că nu trebuie să mă uit înapoi, pentru că urmele s-au şters. Ştiu că viaţa merită trăită din plin, dar între timp, trebuie doar să păşesc prin nisip…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s