Dialog sau poate monolog

 

Zâmbetul se poate citi pe faţa ta foarte uşor.Din exterior se poate spune chiar că radiezi şi că eşti plin de viaţă. Mă uit la imaginea de ansamblu şi văd că totul pare în regulă, dar parcă ceva …ceva lipseşte. Te trădează privirea. Ochii mari, pătrunzători, parcă mi-ar spune ceva. Ceva ce doar eu înţeleg. Eşti ca un actor. Un actor ce tocmai a interpretat o piesă de succes pe care o stăpâneşte foarte bine, o ştie cu ochii închişi. Asemeni lui, la finalul piesei zâmbeşti frumos publicului părăsind scena în roiuri de aplauze. Dar după lăsarea cortinei, povestea e cu totul alta.În spatele scenei, în umbră,  îţi zăresc adevărata faţă. E tristă. La fel ca tine. Şi totuşi, zîmbetul tău dulce persistă. Poate acesta e modul tău de a arăta lumii că tu eşti altfel. Eşti puternic. Îţi ascunzi ca un maestru toată tristeţea, tot amarul din tine, toată deznădejdea în ochii tăi frumoşi, atât de expresivi. Poate de aceea sunt atât de frumoşi. Or fii ei albaştrii ca o apă  învolburată ale cărei picături sunt   atent îmbinate cu spuma mării? Or fii ei verzi şi preţioşi ca o piatră de smarald proaspăt şlefuită?Sau poate căprui ca dintr-o scânteie ce aprinde sufletul  pictat cu melancolia unei zile de toamnă târzie.Nu-mi pot da seama. Cert este că ei sunt o combinaţie fatală între cele trei. Pleoapele-ţi sunt grele iar genele tale lungi se joacă cu umbrele ce le desenează conturul.Te privesc neclintită. Respiraţia se taie în mici răsuflări trepidante. Simt că mă înec în valuri rigide de amintiri ce mă izbesc nemilos şi se răsfrâng în mine ca într-o stâncă. Nu îmi dau seama dacă sunt amintirile mele sau ale tale. Oricum, acum sunt şi ale mele. Sunt ale noastre. Cu toate acestea, continui să privesc, şi pe cât de repede  se scurge  nisipul din clepsidra timpului, pe  atât de mult înaintez  tot mai  aproape de sufletul tău.  E rece, e pustiu. Nu mai nega, ştii bine că am dreptate. Ţi-am spus-o de atât de multe ori încât am pierdut numărătoarea, dar tu tot nu vrei să mă crezi. Nu înţeleg de ce trăieşti cu iluzia că pe mine mă poţi minţii. Puteai avea totul, încă poţi. Trebuie doar să îţi doreşti. Ai o viaţă perfectă, nu duci lipsă de nimic,  nu poţi spune despre tine că eşti nefericit, dar cu toate acestea,  nu eşti nici fericit. Încerci să alungi acest gând, încerci să te distragi, încerci să fii înconjurat în permanenţă de cineva. Dar la finalul unei zile lungi şi obositoare,la finalul tuturor zilelor, când stai  întins în întuneric reflectând la tot ceea ce  ai făcut, simţi o uşoară durere ce te apasă pe piept.O durere care nu e provocată de prezenţa unui lucru neplăcut, ci o durere provocată de  o absenţă. Te simţi incomplet. Eşti ca un puzzle alcătuit din mii şi mii de piese, exceptând una singură…o  singură piesă ce s-a pierdut în neant.Ai petrecut ani din viaţa ta în cautarea ei, ba chiar ai şi găsit-o. Dar ai strâns-o mult prea tare, ai făcut-o să doară.Apoi…ai pierdut-o, ai crezut că e îţi este mai bine fără, ai alungat-o. Timpul a trecut, şi ai realizat că pur şi simplu, nu e mai bine aşa, că era o parte din tine, o parte vitală.Şi îţi repeţi constant că poţi trăi şi fără ea. Ai dreptate, poţi, dar nu ai să cunoşti niciodată fericirea absolută fără acea piesă.Nu ca pe vremuri. Şi tu ştii foarte bine acest lucru. Evident, trăieşti mulţumit, dar  vei uita ce înseamnă să trăieşti fericit. Şi tu meriţi să fii fericit. Meriţi!Eşti un om măreţ. Oamenii măreţi nu se mulţumesc cu o viaţă mediocră, oamenii măreţi aspiră spre perfecţiune. Ei se nasc cu un scop, ei se nasc pentru a rămâne. Din cenuşă, din nimic, ei ajung în lăcaşul absolut: în inimi. Pe veci. Iar tu dragul meu, eşti unul dintre acei oameni. Şi e adevărat, ochii tăi mi-au şoptit. Iar eu am încredere în ochii tăi.  Acum, ia-mă de mână. Prinde-mă strâns, nu-mi da drumul şi crede în mine. Haide să ridicăm din nou cortina, dar de această dată  să jucăm altă piesă,alt rol,  să jucăm împreună. Haide cu mine să găsim din nou  fericirea…