Valentine’s Day în fiecare zi

Valentine’s Day

Ar trebui să existe o zi care să ne reamintească ce înseamnă să iubim? Sau că există cineva important în viaţa noastră? Se vorbeşte de zile întregi despre acest ’14 februarie’ ca şi când ar fi o zi atât de importantă, ca şi când ar fi un ultimatum pentru toate persoanele singure, o cursă finală în căutare persoanei mult dorite. Nu…dragostea noastră nu se va amplifica, nu va izvorî, nu va apărea din senin doar pentru că se apropie acest moment. Ea ori există, ori zace neclintită aşteptând un semnal, o privire.
E ciudat  să vezi cum toată lumea o ia razna fiind preocupată de ce ar trebui să cumpere, ce ar trebui să ofere, unde ar trebui să meargă, ce ar trebui să poarte, ce flori ar trebui dăruite? În opinia mea…toate aceste lucruri sunt fără valoare, sunt lucruri ce plafonează o dragoste adevărată, lucruri ce nu au sens. De ce ar trebui să cumpărăm ceva, când putem oferi în fiecare zi un lucru mult mai important decât un cadou, un lucru nepreţuit: atenţie. Cărei persoane nu i-ar plăcea să fie specială pentru cineva, dar mai ales cărei persoane nu i-ar plăcea să i se reamintească zilnic acest fapt?
Am să vă spun o poveste scurtă, reală care pe mine m-a lăsat fără cuvinte, o poveste la care am fost martoră, şi despre care am ’’cercetat’’ întrebând lumea în stânga şi-n dreapta despre protagoniştii ei, pe care de asemenea i-am  cunoscut, o poveste ce nu conţine nici un element fantastic, nimic exagerat, poate doar emoţiile mele şi interpretarea dialogurilor, o poveste despre cum   lucrurile ar trebui să fie, o poveste despre ce înseamnă dragostea cu adevărat, o poveste care poate ar  merita citită.

Era o zi de friguroasă de iarnă într-un sat uitat de lume. Totul era acoperit de zăpada cernută deasupra caselor ce dădeau impresia că sunt rupte dintr-un basm. O linişte deplină învăluia străzile poleite cu veştmânt alb iar casele amorţite se fereau de gerul năprasnic stând ghemuite  una lângă cealaltă. În jur, nu era ţipenie de  om, deşi era o dimineaţă de duminică. Atunci au apărut ei: doi bătrânei ce treceau strada ţinându-se de mână. Veneau de la slujba de duminică, pentru că ei mereu fac asta, mereu merg împreună la biserică, indiferent de vârstă sau de vremea de afară.
Ea era micuţă şi slabă, dar păşeşea  mândră ,cu spatele drept şi capul sus. Se sprijinea de umărul lui puternic, pe care îşi găsea alinarea şi care îi dădea echilibru, poate pentru a păşi pe un drum înghţat, sau poate pentru a trece prin viaţă.Faţa micuţă,asprită de vreme  era luminată de ochii ei căprui, mari şi blânzi, în care se reflecta oglinda sufletului ei cald, plin de viaţă…E frumoasă, e frumoasă şi acum…când timpul a lăsat amprente adânci atât pe chip cât şi în inimă, dar toate aceste lucruri nu mai contează,pentru că el o iubeşte oricum…o iubeşte pentru cine este acum, pentru cine a fost din totdeauna…
El e înalt, puternic, protector. E un om care a ştiut să muncească şi să lupte pentru tot ce are în momentul de faţă, un om care a pornit din…nimic şi a ajuns departe. E ca o ancoră neclintită în ciuda bătăilor puternice ale vântului ce nu-i stârnesc nici măcar o grimasă pe faţă. Doar ea îi mai poate îmblânzi privirea severă, doar ea îi mai poate înmuia sufletul baricadat de preocupările ce-i aleargă difuz  prin minte.  Doar ea îl mai înţelege, doar ea îl mai ştie.
Au mers aşa cale lungă, braţ la braţ, ca la prima lor întâlnire, ca la toate întâlnirile lor de altfel…Erau făcuţi unul pentru celălalt. Se putea observa acest lucru şi din felul în care păşeau… ca două suflete pereche, două jumătăţi perfecte, indispensabile una alteia, ca un întreg…
Ajunşi acasă, el se aşează la masă iar ea îi  pune cu grijă mâncarea lui preferată, în farfurie.  O priveşte atent, fără să scoată vreun sunet, priveşte şi înţelege. După zeci de ani, bucatele au acelaşi gust bun, la fel ca prima oară. Dacă sunt două lucruri ce nu s-au schimbat în decursul anilor…atunci el are parte de amândouă: mâncarea ei delicioasă, şi sentimentele lui pentru ea…Tresare ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, ceva important. Ea îi înţelege neliniştea printr-o singuă  privire şi îl consolează: ‘’Ştiu…astăzi se împlinesc cincizeci de ani de căsnicie… dar să fiu sinceră dragul meu,nu îmi pasă.’’ El o priveşte uimit şi dezamăgit în acelaşi timp, iar ea simte nevoia să clarifice: ‘’Nu am nevoie de o zi ca să realizez că suntem împreună de-o viaţă. E ca şi cum o nouă zi, e un nou început cu tine, iar numărătoarea lor, mă face doar să mă întristez, să ştiu că fiecare zi ce se scurge, îmi răpeşte orele de a sta cu tine mai mult…mă duce mai aproape de sfârşit. Îţi mai aminteşti când eram tineri…când făceam toate lucrurile fără a avea un plan? Când îmi aduceai flori nu pentru că era ziua mea, nu pentru că vroiai să te iert, ci doar pentru că era marţi? Sau miercuri? Sau orice altă zi? Nu am nevoie de o singură zi ca tu să îmi demonstrezi că mă iubeşti, am nevoie de o viaţă, iar tu, ai facut mai mult decât atât. Tu m-ai iubit…şi tu m-ai învăţat să iubesc. În fiecare zi îmi reamintesc asta, şi în fiecare zi…timp de cincizeci de ani, viaţa a meritat să fie trăită alături de tine, nu-mi trebuie un alt cadou,nu există un alt cadou…’’ Rămâne uluit şi tăcut…dar nu a uitat…Se duce repede în incăperea alăturată şi se întoarce cu o pânză acoperită oferindu-i cadoul zâmbind. Ea dezveleşte pânza şi o lacrimă I se prelinge pe obrajii rumeniţi. Era o pictură…erau ei doi, împreună cu cei doi copii ai lor… Tabloul a fost pictat de el cu multă muncă, răbdare, şi dor în suflet. Dor de copiii lui plecaţi în străinătate, odraslele lui dragi pe care nu i-a văzut de…ani.Îi şterge lacrimile, o ia în braţe şi răbufnesc amândoi în plans, apoi el îi spune: ’’Ştiu că e greu şi dorul te apasă, dar ei sunt bine, şi asta e tot ce contează. Într-o zi vom fi toţi împreună, dar până atunci tu eşti tot ce am nevoie, şi asta îmi ajunge, asta mă bucură, e mai mult decât suficient! Eşti fericire mea, de cincizeci de ani încoace, până voi mai înceta să trăiesc, chiar şi după…’’  Şi-au rămas aşa…în tăcere, într-o dragoste mută, simţită  şi nu rostită.
Timpul a trecut pe nesimţite…a trecut şi nu a iertat. Într-un final i-a despărţit…dar niciodată  de tot.  Ea s-a stins…după lungi lupte între viaţă şi moarte, lupte în care el i-a fost alături clipă după clipă, scursă fără milă. Au trecut zece ani. Zece ani de când el o vizitează în fiecare zi, chiar şi când plouă, chiar şi când e bolnav. Zece ani în care el a fost singur în casă, dar niciodată singur în suflet. Zece ani de când patul e gol, de când mâncarea nu mai e la fel de bună. Zece ani în care fără abatere vorbea cu ea, deşi nu primea răspunsuri. Zece ani de când îi aşternea zilnic pe piatra rece florile ei preferate…Zece ani cu dor în suflet: ‘’Ţi-am adus lalele draga mea, preferatele tale. Şi am să-ţi aduc mereu, până când voi veni şi eu acolo lângă tine. Ştii de ce? Pentru că îmi lipseşti… pentru că te iubesc… şi pentru că astăzi este marţi.’’

Uite, de aceea urăsc eu Valentine’s Day…pentru că totul se rezumă la o dată calendaristică… la acel 14 februarie. Da, e frumos, dar nu ar trebui să fie tot timpul aşa? Aşadar…chiar credeţi că e nevoie de o simplă zi pentru a arăta ceea ce simţim?

2 thoughts on “Valentine’s Day în fiecare zi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s