Un obiect la figurat

Am avut odată un obiect, nu ştiu exact ce era, pot spune că a fost un dar. L-am primit, nu mai ştiu când şi de la cine, nici măcar nu l-am dorit, pur şi simplu m-am trezit cu el în faţa ochilor. Nu era un obiect frumos, care să-ţi capteze privirea, să atragă atenţia, pe care să îl vrei cu orice preţ. Era ceva…banal, inobservabil. Nu mi-a inspirat nimic când l-am văzut pentru prima oară, era un obiect ca oricare altul, cu care nu merită să-ţi încarci memoria sau să-ţi baţi capul întrebându-te la ce o fi bun, nu merita nici locul ce îl ocupa în casă, era o pierdere de timp şi de spaţiu.tumblr_mbho9z3ezF1rshj7po1_500

M-am apropiat să-l studiez. Cu cât priveam mai atent, cu atât eram mai curioasă. L-am întors pe toate părţile. Nu era uniform…era diferit, totul depinzând de unghiul din care priveam, de lumina prezentă sau de lipsa ei, sau poate de ochii cu care priveam, de starea pe care o aveam. Părea normal…dar totuşi nu era. Nu pot să explic de ce pentru că nici eu nu îmi dau seama.Tot ce ştiam despre el era că, părea foarte fragil, predispus să se spargă în orice moment de neatenţie. Mă gândeam la ce aş putea face cu el pentru că nu îi găseam nici o trebuinţă dar totuşi, nu puteam să-l arunc, ceva mă reţinea.Cu timpul, am realizat că poate fii bun la multe lucruri, la lucruri ce nici măcar nu-mi treceau prin gând. Prin urmare acel obiect a început să îşi facă un rost în viaţa mea.Am ajuns să mă bucur de el. Dintre toate lucrurile ce le aveam sau le-am avut vreodată, era preferatul meu. Devenise din ceva ce nici măcar nu-mi doream, ceva ce îmi doream să păstrez mereu.Aveam grijă de el, pot spune că grija mea a devenit obsesivă în timp. Am ajuns să nu mă mai bucur de el pentru că am fost mult prea preocupată să nu îl sparg. Aşa că, m-am hotărât, să-l mut undeva în siguranţă. Undeva unde să nu se spargă. Undeva unde să nu ştie nimeni, doar eu. L-am luat cu grijă din locul lui obişnuit. Eram la jumătatea drumului către destinaţia plănuită. O fracţiune de secundă de neatenţie a fost tot ce a trebuit. Am călcat strâmb…la propriu, şi la figurat. M-am prăbuşit. Odată cu mine, obiectul din mâinile mele a alunecat. Impactul cu podeaua i-a fost letal. S-a spart în mii de bucăţi, cu un sunet asurzitor. A urmat un moment lung de linişte. Parcă nu vroiam să cred. Dar totuşi, se întâmplase, se întâmplase să greşesc. Dovada? Incontesatabilă: chiar în faţa mea. Am oftat. Odată cu oftatul, a urmat o serie lungă de regrete şi întrebări. De ce trebuia să fac asta?De ce nu m-am mulţumit cu ce aveam, unde îl aveam? De ce mi-a păsat prea mult, de ce nu avusesem grijă? De ce, de ce, de ce? Răspunsurile nici astăzi nu le-am aflat. Am stat mult aşa…nefăcând nimic şi analizând. Aveam 2 opţiuni. Să strâng cioburile, să le arunc, să uit şi să îmi iau alt obiect era prima. A două ar fii fost următoarea: să caut toate piesele lipsă, să le adun, să încerc să le lipesc. Dar problemele erau următoarele…Dura prea mult, pierdeam vremea, şi într-o viaţă aşa scurtă, nu ai timp de pierdut. Exista, de asemenea riscul să nu găsesc toate piesele lipsă. Sau să mă tai, să mă rănesc în încercarea mea de a-l reconstrui. Și oricum niciodată nu va mai arată la fel, va fii un obiect incomplet, crăpat în mii de părţi. Nu va mai semăna cu ce era la început. Aşa că, credeam eu, luasem o decizie. Vroiam să-l arunc. Dar nu chiar în momentul acela, aveam nevoie de un răgaz, sau poate de o scuză pentru a amâna despărţirea mea de el. Am plecat, lăsându-l acolo, fără să privesc înapoi. Am trântit nervoasă uşa şi am încercat să-mi văd de treabă. Trecu o oră, o zi, o săptămâna. Tot ce trebuia să fac era să mătur rămăşiţele. Nu ştiu de ce mă feream atât de mult de acest lucru, poate ataşarea mea faţă de un simplu obiect. Mi-am luat haina, şi am plecat. Unde? Nu ştiu, oriunde. Hoinăream. Am ajuns în faţa unei vitrine. Era plină de aşa-zise obiecte. Semănau cu al meu, dar parcă nici un obiect nu părea să fie la fel, deşi ele, erau toate la fel. Preţul lor era bun, starea lor era perfectă. Atunci ce lipsea? Ce nu era bine? Probabil mintea mea bolnavă, probabil destinul, sau poate ceva ce-mi spunea să nu renunţ. Am tras adânc aer în piept şi am luat-o la fugă. Fugeam spre casă pe un drum că parcă nu se termină. Păşeam ca pe o bandă rulantă. Am ignorat totul din jur în drumul meu, inclusiv lumea ce mă saluta, lumea ce vroia să-mi vorbească. Nu-mi păsa. Am urcat scările în grabă. Treaptă cu treaptă, cu treaptă…cu treaptă. Într-un final mă aflăm în faţa uşii. O deschid şi merg la locul în care zăceau cioburile. Nimic nu era schimbat, toate erau la locul lor. Am luat un lipici ,cel mai bun pe care l-am găsit, din sertar. M-am aşezat pe podea şi am început să adun piesă cu piesă. Nu credeam că procesul acesta va dura chiar atât de mult. Dar nici asta nu-mi păsa. Eram determinată să repar greşeala, sau mai bine-zis neatenţia. Aşa că timpul se scursese .Odată cu el, şi secundele din viaţa mea. Părea imposibil. Am avut zeci,sute de momente în care efectiv vroiam să renunţ. La fiecare zgârietură mă mustram şi ziceam că nu e bine ce fac, că trebuie să o las baltă. La fiecare tăietură gândul meu de a renunţa era tot mai hotărâtor. La fiecare picătură de sânge vărsată în timp ce încercam să aşez bucăţile cum trebuie, apărea un suspin sau poate chiar o lacrimă, două,trei…?De câte ori nu m-am plâns…”Norocul” meu a fost că nu era nimeni în jur să audă. Și asta tot din vina mea. Pentru că, odată cu alegerea mea de a reînvia trecutul, am alungat fără să vreau totul din jurul meu. Am devenit un robot obsedat de scopul lui, şi nimic mai mult. Îmi tot ziceam, că odată ce obiectul va fi reparat, voi ştii ce să fac, că nu voi mai fii preocupată aşa mult de grija de a nu se sparge. În timp ce gândeam asta, faptele mă contraziceau. Mâinile tremurau de frică să nu cumva să fac vreo mişcare prea bruscă şi să stric tot. Nu mai aveam mult şi terminam. Piesă cu piesă, până la ultima. Avansând, teama creştea. Dar eram hotărâtă. Aşa că..într-un final, am reuşit. Ultima piesă a fost lipită. Nu pot să descriu ce am simţit atunci. Pot spune doar că eram recunoscătoare. Recunoscătoare că am mai avut o şansă. Desigur, obiectul…nu mai avea exact aceeaşi formă, că la început, nu mai era perfect, avea lipsuri în câteva locuri, iar părţile sale netede au fost înlocuite de crăpături şerpuite. Dar acum, era mai special. În el se reflecta o muncă titanică. Se reflecta atenţie, grijă, iubire, dorinţă. Parcă fiecare piesă, fiecare picătură de lipici, fiecare crăpătura îmi spunea povestea. Nu doar a mea, a noastră. Am ales să nu renunţ, am ales poate să „pierd vremea” cum preferă alţii să spună. Dar eu nu consider nici un minut , nici o fracţiune de secundă scursă, o pierdere. Din contră, eu văd un câştig. Eu văd victorie. Și am înţeles victoria, pierzând prima oară. Din cauza mea. Dar ştiu că dacă renunţam, nu găseam la alte obiecte ce am găsit la acesta. Pentru că era unic, pentru că nu vroiam altceva, pentru că firea mea nu acceptă altceva, chiar dacă mi-am impus asta de multe ori. Aşa că am continuat, indiferent cât a fost de greu. Și nu regret nimic. Dar am o imaginaţie prea bogată, şi am tendinţa de a visa prea mult, aşa că, revenind la realitate. Iată-mă. Nu am avansat cu nimic, pentru că sunt tot în încăperea în care obiectul zace spart, pe jos. Momentul lung de linişte, de visare, s-a terminat. E dezamăgitor, ştiu. Dar cel puţin, acum ştiu ce să fac. Știu că mai există speranţă. Știu că nu trebuie să renunt. Aşa că aleg să lupt pentru ceva ce merită, chiar dacă niciodată nu va mai fii la fel că la început.Concluzia trasă de mine în urma acestei întâmplari e că prefer să îmi petrec viaţa ştiind că am făcut tot posibilul, decât să îmi petrec toată viaţa făcând imposibilul : să înlocuiesc ceva ce nu se compară cu nimic din lume, sau să caut fericirea în lucruri ce o fac să fie doar provizorie. Refuz să ma dau la o parte, să mă mulţumesc cu puţin când pot avea TOTUL. Și decizia mea va rămâne neclintită indiferent de obstacole, sau de faptul că sunt în al nouălea ceas. Pentru mine, pentru tot ceea ce merită pe lumea aceasta, pentru realizările mele, pentru visele mele, nu e târziu niciodată!

3 thoughts on “Un obiect la figurat

  1. Foarte multa sensibilitate si introspectie in ceea ce am citit. Felicitari pentru bucuria pe care o provoci celor ce iti citesc textele. Pentru ca eu le-am citit cu bucurie si uimire ca inca exista dedicare, inca pasiune, inca uitare de sine, inca exista vise.

    Like

  2. Ma bucur mult ca ai avut rabdare sa citesti ce am scris. Sincer, eu scriu mai mult pentru mine si chiar sunt fericita sa stiu ca mai sunt cateva persoane care sunt interesate. Multumesc frumos si sper sa-ti placa si in continuare ce scriu :*

    Like

  3. Pingback: Un obiect la figurat |

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s