Septembrie

Am doar o inimă pe care o pot răni. Pe-a mea. O dată, de două ori…de câte ori va fi nevoie. Nu mi-e frică de durere, ci din contră, am învățat să profit de ea. Să o storc până la ultima picătură, să o simt până în măduva oaselor, și să o revărs în lacrimi ce spală mizeria propriei suferinței . Am învățat să mă izbesc de podea cât pot de tare, să mă arunc de pe cele mai înalte culmi, să mă înec în cele mai adânci ape și să ard în cele mai nemiloase focuri. Pentru că numai așa simt că trăiesc cu adevărat renăscând  din propria-mi cenușă.  Am învățat că timpul nu iartă și că trebuie să sacrific totul din mine pentru a atinge fericirea absolută. Trebuie să mă murdăresc  de noroaie pentru a simți apoi că sunt curată, să plâng  pentru a da un sens zâmbetului, să pornesc  de  jos pentru a realiza apoi cât de sus am ajuns, să iert pentru a mă bucura de frumusețea  împăcării, să mă zbat pentru a privi înapoi cu mândrie, să ridic capul sus, atunci când speranța moare și totul pare imposibil…tumblr_lukm1ht4ug1r45nq2o1_500

Am doar o inimă pe care o pot da. O iubire ce nu poate fi promisă decât unui singur om. O iubire necondiționată, sinceră.  Ea izvorăște zi după zi cu debite tot mai mari și ape tot mai învolburate și adânci.  Dragostea mea nemărginită se metamorfozează în putere, slăbiciunea fiind doar frica de a o pierde. Și nu aș vrea să pierd ceva ce mi-ar desfigura întreaga inimă, întreaga ființă, întregul meu univers. Căci doar iubirea m-a învățat că viața destinatarului  ei contează mai mult decât a mea,  că nevoia  sa,  e mai presus de nevoie mea, fericirea sa e aceeași cu a mea, iar tristețea mea, e înzecită cu a lui.  Pentru că nici cea mai melancolică mâhnire  pe care a văzut-o Pământul, nu se compară cu amărăciunea pe care o simt atunci când sufletul lui plânge. Așa de mult m-a învățat durerea să iubesc.

Am doar o inimă ce duce dorul copilăriei. Și al copilei cu părul bălai ce râdea chiar și când nu era cazul. Astăzi,  nu mai sunt un copil, sunt cu totul altă persoană, dar cu inima la fel de înghețată de trăiri puerile. Însă cu un dor mai mare în suflet…Căci mi-e dor de tine tată, mi-e dor de tine mamă… Mi-e dor de voi, amintiri. Timpul trece și nu pot decât să vă păstrez tabloul pe pereții sufletului meu.  Și poza voastră în portofelul pe care îl port în buzunarul din partea stângă a pieptului. Adică lângă inimă, acolo unde vă e locul.

E septembrie, și a trecut mult timp. Mi-a trebuit până azi să realizez că inima m-a  învățat mai multe lucruri decât oricine și orice. Ea mi-a arătat  că durerea merită simțită pentru a prețui fericirea,  iubirea trebuie împărțită pentru a fii împlinită, amintirile trăiesc veșnic când se transformă-n dor, și viața trăită prin toți porii e scopul pentru care ea bate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s