Despărţirea…

“Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.” – Octavian Paler

3bec0edeff2cfa9f0c7882bd75a5e396

Nu vreau să pleci…   Rămas bun!
E greu, dar nu mai putem continua aşa. Timpul trece fără milă iar eu am ales. Am ales să plec, să nu mai privesc în urmă, să ridic fruntea mai sus decât linia impunătoare a orizontului, şi să-mi şterg lacrimile pentru ultima oară. Ştii bine că te iubesc, şi te voi iubi mereu. Eşti o zestre de aur pe care o voi purta mereu în suflet, dar orice tentaţie din partea ta nu va mai funcţiona, căci sentimentele mele sunt legate fedeleş cu spini închegaţi în sânge ruginiu. Sânge scurs din cicatrici, uscat cu goliciunea clipelor pierdute, şi întărit precum parafa amintirilor.
Păşesc pe pământul gol şi îngheţat. Drumul e necunoscut, mărăcinii apar din neant şi-mi sfâşie trena remuşcării . Rochia mea lungă se agaţă de trecutul ce vrea să o facă bucăţi cu fiecare pas nesigur. Şi tălpile mă dor, dar liniştea mă-mbie. Afară e lumină, cărarea e obscură. Nu ştiu ce fac, nu am idee ce simt. Durerile vieţii m-au făcut imună. Tot ce ştiu este că trebuie să continui să merg. Fără să mă uit în urmă, fără să mă opresc, fără să cad în angoasă înecându-mă-n disperarea inconştientului. TREBUIE SĂ CONTINUI SĂ MERG. Indiferent ce las în urma mea, indiferent ce pierd în drumul meu, indiferent ce sacrific spre destinaţie.

Mă întreb uneori dacă merită să mă mai ridic atunci când îmbrăţişez asfaltul dur, dar nu prea am timp de cugetări. Clipele se scurg şi am rămas doar eu cu mine. Am ţintit stelele, dar încă sunt prinsă în mocirla pământului. Vreau totul, deşi mă am doar pe mine. Inimă nu mai am, căci e rezervată celor care au primit frânturi din ea.  Mi-a rămas în schimb un roman înfipt în piept, din care mai citesc din când în când paragrafe de iubire.
Iubirea îmi dă speranţă. Şi am nevoie de speranţă ca de lumină. Şi am nevoie şi de lumină ca de putere. Şi de putere ca de aer.  Iar de mine am mai mare nevoie  decât de oricine. Căci am hoinărit prea mult în necunoscut. Am aşteptat prea mult momentul oportun. Am ratat prea des ocazia. Am renunţat de prea multe ori!  Mi-am dorit să ard în cenuşă şi să mă împrăştii cu vântul. Am aşteptat moartea , am zăcut uitându-mă în puncte fixe dar fără să văd nimic, am plutit în derivă şi m-am înecat în deziluzii . M-am drogat cu amăgiri, dar m-am întins înfrântă fără să mai duc lupta până la final…
Aşa că TREBUIE SĂ CONTINUI SĂ MERG. Căci dacă mai zăbovesc un minut, viaţa mă va prinde din urmă, va ajunge în dreptul meu, apoi îmi va face cu mâna plecând nonşalantă. Iar eu mă voi transforma în praf şi voi muri în amintiri.

Aşadar, îţi spun pentru ultima oară. Tu m-ai făcut să fiu cine sunt astăzi, tu m-ai învăţat să visez în culori şi să vreau să cunosc necunoscutul. Dar e timpul ca visele mele să să nu mai fie vise. E timpul ca ele să fie certitudini. Te voi iubi mereu, dar fetiţa din mine trebuie să îmbrăţişeze maturitatea.
Adio, dulce copilărie!

4 thoughts on “Despărţirea…

    • Multumesc, Georgiana. Din pacate timpul nu iarta si viata ne obliga sa renuntam la copilarie, dar asta nu inseamna ca trebuie sa mai fim si copii din cand in cand. Eu sincer nu as putea renunta complet la asta.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s