Scriitorul

         Nu pot cânta la pian, dar te pot face să-l auzi. Să se prelingă în urechile tale sonata 25 şi să te facă să te îndrăgosteşti tot mai mult de Beethoven. Te pot face să vezi un pian de cristal în faţa căruia stă o tânără domnişoară cu rochia albastră ca cerul ce se revarsă în cascade spărgându-se în marmura albă şi rece. O poţi auzi cum mângâie delicat clapele, cum face dragoste cu melodia devenind una cu ea. Îi vezi părul salbatic şi lung cum se mişcă lent în marea de lumină care cuprinde încăperea şi ţi se taie respiraţia. Tocmai ţi-am pictat un tablou…

            Dar nu sunt nici pictor. Cu toate că “noaptea mea înstelată” e diferită de cea a lui Van Gogh, tot pe pânză zace. Am folosit uleiul din cuvinte şi culorile sentimentelor. Mi-am desenat stelele, cerul şi luna creându-mi propriul univers.

Dar acest lucru nu mă face Dumnezeu. Chiar dacă mi-am inventat propria lume, sunt omniscient, omniprezent şi atotputernic în acest text şi acum vorbesc cu tine în propriul tău gând. Ai putea spune că e magie…

       La fel ca faptul că te pot duce înapoi în timp. Dacă mă iei de mână putem să păşim împreună pe drumul vechi şi prăfuit din satul în care tu ai început să exişti. Putem să ne oprim în prag, să o admirăm pe bunica cum coace prăjiturile în cuptorul încins. Putem să zăbovim pe leagănul vechi de pe prispă şi să uităm că timpul trece. Să ne plimbăm pe lângă casa primei iubiri, să îi mărturiseşti tot ce nu ai avut curajul să arăţi în trecut şi să nu o mai laşi să plece. Putem să ne întoarcem la căminul părinteasc, să îţi îmbrăţişezi din nou mama şi tatăl. Şi să le spui că ţi-a fost dor…

Nu sunt călător prin timp, sunt doar un clandestin prin viaţă. Şi îmi place să te iau, din când în când, cu mine. Şi nu sunt nici iluzionist, eu doar, creez iluzii. Hrănindu-te şi pe tine cu ele. Pentru că împreună, prin cuvinte, putem face orice.