Calul sălbatic, sau libertate

Pe pământul încins de arșița nemiloasă a soarelui se întrevede o siluetă elegantă. Praful se ridică și vântul pare să nu-i țină piept vitezei. Impactul cu solul uscat e pe cât de puternic pe atât de grațios. De parcă ar zbura. De parcă aleargă mai repede decât secundele ce se nasc și pălesc insignifiante în fața lui, mai repede decât vulturul ce planează prin norii purpurii încercând să-i țină pasul, mai repede decât respirația acum tăiată a făpturilor ce privesc frumusețea pură și libertatea absolută prin ochii sufletului. Pentru că nu poți privi un cal sălbatic galopând în sălbăticia virgină, decât cu sufletul, cu inima, cu trupul vibrând de emoție.

Luminos ca fulgerul, puternic ca un zeu, măreț ca un mit, frumos ca libertatea.  Aleargă necontenit urmând calea soarelui, apoi a lunii și a stelelor. Nu cunoaște răgazul, nu cunoaște primejdia, nu cunoaște teama… Lângă munții făloși, lângă pădurile umbrite, lângă izvoarele tulburi și marea mângâiată de valurile-albastre nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul sălbatic își umple singur lacunele dorinței. Și se simte mai viu ca niciodată, trăind prin toți porii și respirând prin inimă.

Deși e singur, are totul. A așteptat atât de mult timp să zboare departe de realitate cu toate că nu știa că libertatea are un preț foarte mare și că să îți iei rămas bun poate fi mult mai greu decât te poți aștepta. E ca și cum ai renunța la o parte din tine. Și doare. Acum mai are  doar  apusul care-l mângâie, noaptea care-l ocrotește și răsăritul să-i dea un motiv în plus să deschidă ochii dimineața. Mai are și vântul, a cărui aripi îi poartă noi povești, și cerul care-i arată calea spre miazăzi. Mai are și apa limpede ce-i hrănește setea de viață, și iarba moale ce îi alină somnul. Îl mai are și pe el: onest, adevărat, nud. E el însuși în goliciunea-i proprie căci nimeni nu-l poate constrânge să fie în alt chip. E cine vrea să fie, așa cum vrea să fie. Nimic mai mult. Doar un sălbatic, doar liber.

Mereu mi-am dorit să fiu asemenei unui cal sălbatic. Să alerg departe, în locuri cerești și să uit de griul apăsător al străzilor pustii. Să visez și să sper la un nou amurg care-mi scaldă privirea vie. Să prind secundele din urmă și să dansez cu ele în asfințit. Să fiu la mile depărtare de probleme și să le fac cu mâna celor care mai apar. Să  iubesc razele calde, ploile de vară, frunzele tomnatice și gerul ce valsează cu fulgii.  Și mai ales să mă iubesc pe mine.  Să fiu eu însămi, să simt cum îmi pulsează puterea prin vene. Să inspir viață și să expir libertate!