Ce e dragostea?

Dar cine sunt eu să răspund la o asemenea întrebare? Dragostea nu mi-a mărturisit niciodată tainele ei. Mi-a dat doar iluzii trecătoare ce mi-au hrănit nebunia de copil naiv. Există oare cuvinte să pot descrie ceea ce  simte fiinţa mea când încerc să găsesc un sinonim pentru iubire? Nu, dar un lucru ştiu sigur: omul care poate spune prin cuvinte cât de mult iubeşte, acela nu iubeşte. Iar eu iubesc, şi pot doar să descriu vag ce înţeleg eu prin dragoste. Iubesc viaţa, iubesc adierea vântului şi zgomotul valurilor, iubesc razele soarelui ce-mi mângâie obrajii, iubesc foşnetul cărţilor vechi ce-mi şoptesc poveşti nemuritoare, iubesc libertatea, căpşunile şi ciocolata, iubesc persoanele dragi fără de care viaţa nu ar avea sens. Nu în ultimul rând…te iubesc pe tine.

Dar ce mai aştepti?! Străpunge-mi cu-o săgeată inima boemă, izbeşte-mă de podeaua iadului, înalţă-mă pe culmile raiului, ia tot ce vrei din mine, căci eu nu mai am nimic de pierdut, decât pe tine! Iubeşte-mă să te urăsc căci m-ai făcut să te iubesc şi fiecare ceas departe e doar o goală eternitate!

Dar tu nu spui nimic. Mă ţii de mână şi taci. Trecem prin parc, ca de fiecare dată. Acelaşi parc. Doar el ne ştie  întreaga poveste, el a văzut fiecare îmbrăţişare, fiecare strângere de mână. La început era aşa de suavă, firavă, stângace. Era o strânsoare temătoare, plină de emoţie, plină de îndoieli. Timpul a trecut, iar tu ai început să-mi cuprinzi mâna tot mai ferm, tot mai puternic, sufocant, dureros. Teama era totuşi prezentă, teama de necunoscut, teama să nu ne dăm drumul, teama de despărţire. Acum însă, e diferit. Nu pentru că iubirea s-a veştejit, ci pentru că am înţeles că nu va exista o zi în care strângerea de mână va mai lipsi. Pentru că e de neconceput o astfel de zi. Pentru că ne leagă pe veci un sentiment mai puternic decât orice pe această lume, pentru că ne leagă dragostea.

Aud vocea ta în toate sunetele  ce le pot percepe, îţi simt parfumul ameţitor de fiecare dată când inspir, te văd pretutindeni  în tot şi în toate, ziua, când sunt cuprinsă de o dulce reverie ,  şi noaptea,  când visez  în întunericul ei amorţit. Îţi simt  atingerea fină la fiecare contact pe care îl am cu mediul din jur, dar nimic din toate   acestea nu se compară cu vocea ta, parfumul tău, atingerea ta, atungi când eşti aici. Între  timp, mă hrănesc cu iluzii, cu speranţe, cu poze ce rămân imprimate în memoria mea pe care o ocupi în totalitate…Dragostea mea, ce miraj frumos!

Ce e iubirea? E acel sentiment care mă face să nu am nevoie de nimic.  Nu am nevoie de bani ca să fiu bogată, nu am nevoie de  lucruri scumpe ca să mă simt specială, nu am nevoie de fapte măreţe pentru a înţelege ce ştiu deja. Sunt falită, dar am cel mai de preţ lucru, sunt specială pentru că iubirea trăieşte în mine iar eu trăiesc în ea, am parte de lucruri mărunte, dar pentru mine sunt cele mai măreţe, pentru că vin din suflet.  Dar cel mai important, iubesc fără limite şi nimic nu-mi poate răpi propria decizie de a oferi tot ceea ce  am mai drag, tot ceea ce voi avea vreodată,  toate fărâmele smulse din trupul meu, acelei persoane care m-a învăţat să pun dragostea mai presus de mine, să iert atunci când orgoliul mă contrazice, să trăiesc atunci când viaţa pare să se stingă încet zi după zi…

Dar eu nu am ales pe cine să iubesc, iubirea m-a ales pe mine. Şi dacă aş putea să-mi pun o singură dorinţă ce m-ar putea face fericită cu adevărat, mi-aş dori un singur lucru: să nu o pierd niciodată, nici acum, nici după ce doar dragostea va mai rămâne să lege două suflete ce zac sub o piatră de mormânt păzită de umbra celor două cruci . Eternitatea nu ajunge să pot demonstra ceea ce simt, iar cuvinte suficiente nu există. Eu am înţeles ce e dragostea, iar sinonimul ei, pentru mine, eşti tu.