Dorințe

Mi-aș dori să uităm de tot pentru o secundă. Să nu ne mai pese cine suntem, încotro mergem și de unde venim. Să nu mai conteze dacă e luni, joi, sau vineri. Să ne oprim din mersul grăbit și să rămânem o clipă în loc. Să privim în jur și să  vedem mai mult decât ceea ce ne arată ochii. Să nu ne oprim orizonturile pe străzi gri și pe fețe cu măști. Și să căutăm părți ascunse din noi în foșnetul frunzelor, în vântul ce ne mângâie fața și în zborul liber al unei păsări.

Aș vrea să ne uităm la cer, chiar dacă nu e soare. Să pășim desculți, să ne dăm jos mănușile, hainele și nenumăratele măști ce au îngropat atâtea sentimente ani la rând. Să rămânem goi și fără inhibiții. Și să ne ude ploaia, să ne inunde cu stropi reci pielea uscată și să ne facă să simțim fiori pe șira spinării. Mi-aș dori ca ea să aibă puterea să ne trezească la viață pentru că am uitat să mai trăim…

Mi-aș dori să nu ne mai pese de cum ne văd ceilalți. Să uităm de oglinzi și de standardele societății. Să ne vedem frumoși, să ne simțim frumoși. Să nu ne mai fie frică de propria persoană, să nu ne mai fie rușine de aspectul exterior. Să lăsăm de-o parte teama de a fi noi înșine.

Aș vrea să ne găsim puterea de a ierta. Să iertăm persoanele care ne-au rănit căci ele ne-au învățat ce înseamnă suferința fără de care nu am cunoaște fericirea. Ele ne-au pus în situația în care trebuia să ne ridicăm de la pământ chiar dacă rănile deschise dureau atât de tare. Și tot ele ne-au învățat că uneori o ”veșnicie” promisă poate fi temporară.

Mi-aș dori să ne găsim curajul să ne urmăm visele din copilărie. Copilăria în care banii nu contau, piedicile nu existau și dorințele erau mai arzătoare ca oricând. Vroiam să fim mari exploratori, piloți de curse, magicieni și prințese. Vroiam să cucerim lumea, dar ne-am pierdut pe undeva pe traseul timpului ce ne-a smuls visele de care nu am ținut cu toată puterea. Suntem doar anonimi acum. Oameni ce merg la un loc de muncă de la care abia așteaptă să se întoarcă acasă. Sătui de aceleași fețe aspre, de șefi nemulțumiți și de aripi frânte, ne uităm în urmă și ne întrebăm: oare când ne-am pierdut pe noi și de ce?

Aș vrea să ne găsim bucuria în răsăritul unei zile. Să prețuim șansa ce ni se oferă odată cu el. Șansa de a schimba ceva, de a întoarce paginile trecutului și de a o lua din nou de la capăt scriind o altă poveste. Aș vrea să învățăm de la apus că și un sfârșit poate fi frumos…

Mi-aș dori să putem bandaja inimile frânte, să nu ne pierdem speranțele nici chiar în cele mai întunecate și grele ceasuri. Mi-aș dori să putem simți cu toții iubirea fără margini, necondiționată. Să construim poduri peste ce ne-ar putea îngreuna calea. Să nu mai căutăm fericirea ci doar să o simțim. Aș avea o mie de dorințe, sau poate chiar mai multe.

Dar măcar pentru o secundă  mi-aș dori să fim  doar…noi.  

Să nu fim în viață fără a trăi.